În Țara lui „Am destul”

0
705

Mademoiselle își încărcă și ultima valiză în portbagajul micuței sale mașini, un Nissan Figaro de culoare roșie. Avea să plece departe de forfota orașului, într-un loc reconfortant, cu decor pitoresc, unde să-și poată alunga toate gândurile ce o nelinișteau. Se crease un mare tam tam în jurul său și era asaltată din toate părțile de întrebări iscoditoare. Vina nu-i aparținea, însă cel la care se așteptase să o dezvinovățească și să recunoască adevărul în fața tuturor se prefăcea că nu-i știe sentimentele. Iar asta i se părea nedrept.

Porni mașina, dădu drumul la muzică și începu să cânte „Love of My Life” de la Queen. Lacrimile îi șiroiau strălucind pe obrajii cu pistrui, căzând pe bluza albă cu mâneci fluture. Apăsă mai tare accelerația și își continuă călătoria furată de cadrele de poveste ce se desprindeau din natură, asemenea unor piese de puzzle. Aștepta cu ardoare să ajungă la destinație, la pensiunea de la poalele muntelui, cu pârâul rece din apropiere, unde avea să-și scalde picioarele.

Mai avea cinci kilometri de străbătut, când din senin se auzi un zgomot puternic și simți că mașina încetinise. Trase pe partea dreaptă, deschise portiera și ieși să vadă ce se întâmplase. Făcuse pană la roțile de pe spate. Își plimbă privirea prin împrejurimi și observă că se afla într-un sătuc liniștit, cu case răsfirate. La câțiva metri de ea zări o patiserie împodobită cu paravane curate, cu o terasă în exterior la care erau legate pânze albe cu bleu. Intră în încăpere, iar deasupra ușii răsună un clopoțel. De undeva din spate, apăru o femeie dolofană și zâmbitoare.

– „Cu ce să vă servesc, dragă domnișoară”, o întrebă aceasta.

– „Aș dori șase brioșe cu vanilie”, răspunse tânăra.

Vânzătoarea i le împachetă într-o cutie din carton roz, cu buline albe și i le oferi.

– „Vă mai așteptăm pe la noi. O zi minunată”!

– „Vă mulțumesc, asemenea”, răspunse Mademoiselle.

Tânăra ieși pe terasă și se așeză la masa din lemn. Era tare neliniștită. Se afla într-un loc necunoscut, soarele apunea încet, iar mașina îi stătea înclinată pe spate. Servi o brioșă, apoi pe cea de-a doua și dintr-o data se ridică de pe scaun și se îndreptă spre ușa cofetăriei. Deschise ușa, clopoțelul răsună din nou iar femeia veselă apăru la tejghea.

– „Cunoașteți pe cineva care ar putea să mă ajute să schimb cauciucurile”, întrebă tânăra.

– „Ooo! Până mâine dimineață, mă tem că nu. Eu urmează să închid și să mă retrag. Însă, mâine, de la ora 8.00, cu siguranță veți primi ajutor de la vreun domn care vine să-și ia cafeaua de la noi”, răspunse femeia voinică.

Mademoiselle rămase pe gânduri preț de câteva secunde, apoi ieși cu repeziciune spre mașina sa. Avea să încerce singură să rezolve problema. Oricât de greu i-ar fi fost. Era destul de puternică și de isteață să reușească. În patru ore, cauciucurile din spate erau schimbate. Cu fața asudată și bluza plină de pete negre, fata își reluă triumfătoare călătoria.

Era uimitoare! Pe cât de gingașă, pe atât de vrednică și determinată. Această evadare avea să o schimbe. “Detașarea și liniștea pe care le asigură inactivitatea sunt o condiție necesară pentru a face un pas în spate și a ne privi viața în ansamblu, pentru  aface conexiuni nebănuite și pentru a aștepta “puternica lovitură a fulgerului de vară a inspirației” – paradoxal, inactivitatea este necasară pentru a îndeplini orice sarcină”, scria eseistul Tim Kreider, în articolul “The Busy Trap” din The New York Times.

Urma un început favorabil ei. Știa că are destul cât să permit ideilor să se nască, relațiilor să se formeze și anilor să înflorească într-o viață pe gustul ei. Nu voia mai mult.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here